Îmbrățișări de pandemie
Ziua în care a murit îmbrățișarea
s-a născut furia, depresia, uitarea,
s-a dislocat o parte a iubirii
și-a devenit infirma omenirii.
Ziua în care am uitat să strângem
cu brațele amândouă ca-ntr-un fulger
un om, un suflet drag, sau un copil
ne-a arătat atunci că ne grăbim
să ne urâm din priviri și din vorbe
și pas cu pas să înțelegem că murim.
E straniu să te uiți cum lumea trece
prin valul zilelor de sevă goale,
cu frica morții care ne petrece
mai goi fără o caldă îmbrățișare.
Astăzi m-am bucurat atât de tare
să văd că omul a-nvățat din alte timpuri
și dintr-un scroll și-o zilnică postare
să aflu că sărbătorim ”o îmbrățișare”.
Și pentru că-mi lipsește ca și ție
de-un an de când vorbim de pandemie,
te-mbrățișez cu drag oricine ai fi
din versuri și iubiri din zori de zi.