World Traveler. Life Traveler. Time & Space Traveler.
Când s-a născut marea,
Dumnezeu a tăcut.
Și a rămas pentru o vreme
nemișcat și mut.
Când s-a născut marea,
Pământul a înflorit.
Și de atâta bucurie
pentru o clipă s-a oprit.
Când s-a născut marea,
nu existau pești.
Dar spuma ei jucăușă
i-a creat din povești.
Când s-a născut marea,
nu eram, nu erai.
Era doar strigarea
unui val catre Rai.
Când s-a născut marea,
Dumnezeu a tăcut,
Pământul a înflorit
și Rai a devenit
zâmbind spre infinit.
Și te vei opri într-o zi în tăcere
să cauți urme de vis,
iar noaptea și somnul rupte din stele
te vor privi pe furiș.
Și te vei mira într-o zi în oglindă
când anii s-au scurs peste zile,
iar Timpul te va privi dintr-o tindă
cum numeri fericiri străine.
Și-ți vei aminti atunci de toate:
de visurile tale senine,
de dorul și gustul de libertate,
de glasul acela din tine.
Mă uit lung acum când ți le amintesc
doar-doar vei înțelege tăcerea,
ce încă în oglindă nu o privești
și sper să-nțelegi durerea.
Durerea netrăită a visului mort,
a anilor scurși într-o cușcă,
a minții rătăcite într-un confort,
ce crește absurd și mușcă.
Și dacă nu știi încă cine sunt
și ce caut în gândurile tale,
îți spun că sunt Eu! Tot Tu din trecut!
Sunt ecoul visurilor tale.
Acolo ți-ai lăsat ochii ascunși după un gard.
Un gard de sticlă prin care priveai
lumea din ceruri și murmurai
la îngeri de aur cu ochi de abis,
la frunzele toamnei care s-au nins.
Acolo ți-ai oprit freamătul și mintea jucăușă.
Jucăușă ca ochii de copil
pe care-l lași singur într-un azil
să spere la îngeri cu ochi de cristal
când calcă prin viață în mod banal.
Acolo mi-ai suprins zâmbetul cald
după un gard înalt de bazalt
și ți-ai recăpatat ca prin minune
ochii căzuți acum în tăciune
și mintea jucăușă a pornit
să țopăie veselă în infinit.
Aici te-am găsit cu ochii ocean
privind în adâncul marelui plan,
ce naște îngeri de catifea
și stele din aburii de cafea.
Într-un bob de cafea
și-ntr-o filă de carte
stă ascunsă o stea
ce te poartă departe.
Pe trei raze de vis
te aruncă în zări
și te-nvârte-n abis
într-un freamăt de flori.
Te azvârle pe-un turn
ce se cheamă Eiffel
și de-acolo nocturn
te coboară-n mister.
Trup de floare apari
cu rochițe de nori,
seara când iar răsari
îmbufnată pe flori.
”- Sunt prea albe, prea verzi,
roșii, galbene, mov…
Au venit iar grămezi!
Le-aș fi vrut mai… morcov!”
Dar uiți repede gândul
când zărești în cristal
un ”Iubito!” din fluturi
ce se-avântă pe-un cal
să te poarte mai sus
de poveștile tale,
unde norii s-au dus
sub apus la culcare.
Sună a Cristian
cântecul din cristal
și mai trece un an
cât stai pe piedestal.
Într-un bob de cafea
și-ntr-o filă de carte
stă ascuns un ”Iubito!”
ce te poartă departe.
Aluneci din vise
cu aripi de stele
și coama îți zboară
în tropot de sfere.
Cazi pe Pământ
și te răsucești,
din ape înalte
te naști și-nflorești.
Ești zână,
ești blondă,
ești leu neînfricat,
ești ploaie de aur
chiar dacă ai uitat.
Ai soarele-n plete,
ai chip de iubire,
ai inima pură
de nemărginire.
Și steaua din frunte
îți sclipește de zor
și-nțelegi că ai suflet
de unicorn.
Na, că azi m-am hotărât
să dedic o poezie
vrednicului de român
care face zidărie.
Celui brav și neînfricat
ce găurește pereții
de sar brusc direct din pat
chiar din zorii dimineții.
El e harnic și voinic,
încerc să-mi imaginez
cum din vechi face nimic
și-ncep să mă enervez.
Nu pe el, Doamne ferește!
Căci ce vină are el
când omul se înnoiește
și-și face casa MODEL?
Pe mine și mintea mea
mă tot supăr zi de zi
că vreau să fac și-altceva
înainte de-a muri.
Nu s-ascult o bormașină
să tresar, să-mi scuip în sân,
de când se face lumină
până-n noaptea de Ajun.
Că așa-i la mine-n bloc
omul harnic și voinic
ia comenzile pe loc
de la mare pân’ la mic.
Și muncește anul tot
că e vară, toamnă, iarnă,
nici COVID nu-l ține-n loc
darămite o Diană.
Acum bate chiar aici
în sufrageria mea!
Mă gândesc să-i trimit mici
poate-poate doar o sta.
Măcar să mai fac și eu
câte-un pic, pe-aici, ceva,
să mă rog la Dumnezeu
să-l cheme și-altcineva.
La blocurile celelalte
chiar în alte cartiere
să facă omul palate
nu doar d-astea… efemere.
Nu ți-aș cere vreodată
să te oprești din vis,
nu te-as opri nicicând
să zbori spre Paradis.
N-aș face drum întors
dintr-o privire oarbă
și nici glas fioros
când lumea o să te soarbă.
Te-as lăsa să te duci
acolo unde crezi
că poți să prinzi năluci
doar atunci când visezi.
Și dacă ai vrea să știi
cum ești când te creez,
te-as invita să vii
să-ncerci să mă pictezi.
Undeva m-am oprit să te privesc.
Nu mai știu unde și nu mai știu când.
Dar te-am privit și-am înțeles
că lumea moare înflorind.
Și crește și se duce-n sus
dorind cu tot să te cuprindă
și moare seara pe ascuns
privind la stele dintr-o tindă.
La fel și eu cresc și te caut
și cad și mă rănesc de pietre,
când totul este pământesc
și mintea naște doar regrete.
Iar când mă-ntorc și te privesc
și-mi amintesc de unde vin
Timpul dispare din firesc
și doar sub raza Ta mă-nchin.
Și-acolo lung privesc la stele
și ele-mi se-oglindesc din plin
și chinurile par himere
și Totul este și-i Deplin!
Când zânele miros a flori
și florile miros a zâne,
când noaptea se răsfață-n zori
pe firul ierbii să se-adune,
când Soarele se uită lung
și nu se satură de stele,
când cântecele îl slăvesc
și se rotesc ca niște iele,
Vagabondez cu mintea-n vânt
și caut sensul unei frunze
și mă întind peste pământ
în zumzetul de buburuze.
Zâmbet de copil
uitat într-o carte
te ivești senin
construind palate.
Cu mânuțe roz
de cerneală nouă
le așezi duios
în Țara de Rouă.
Și-mi arăți atent
cum creezi magie
dintr-un vis absent
scos din pălărie.
Mă așezi în centru
și-mi șoptești pe-ascuns
că eu sunt poetul
ce-a picat de sus.
Mă prinzi de o mână
și mă răsucești
trece-o săptămână
când îmi spui povești.
Zâne se înalță,
îngerii roiesc,
Suflet de copil,
scriu când îmi vorbești.