My Inner Peace

Oare de ce plâng norii astăzi?

Oare de ce plâng norii astăzi?

Plâng zgomotos

parcă vor să ne spele

de gânduri și frici

de panici, de rele,

plâng norii astăzi

cu picături grele.

Și glasul lor abătut

e ritmul scrisului mut,

care tastează în ploaie

trăiri care curg șiroaie.

Oare de ce plâng nori astăzi?

Și soarele oare de ce s-a ascuns?

A plecat din această poveste

și stă și privește de sus.

E un spectacol afară

și oamenii sunt mult mai triști

au uitat că-i primăvară

și rătăcesc între gânduri închiși.

Oare de ce plâng norii astăzi?

I-am supărat cu ceva?

Sau poate plâng să ne-arate

că dintr-un plâns și o stea

răsare un curcubeu

expresia unui alt Eu

care știe că plânsul

aduce cu sine răspunsul

ciclului universal

și-al vieții trăite dual.

Amintiri din India

Calc cu pași trecuți pe o cărare îngustă

ce duce negreșit spre praful greu

de străzi amestecate

de mirosuri ciudate

pentru mintea mea zvăpăiată

care se chircește deodată.

Oamenii mișună ca niște furnici pierdute

al căror zor doar ei îl înțeleg.

Mă sufoc de căldură și miros de putred

și mă umplu de binecuvântare

în magia templelor în care se joacă

arome sfinte rupte din cer.

Aici aș trăi o viață!

Ruptă de haosul și mizeria de dincolo de ușă

de animale care-mi zoresc lacrimile să se rostogolească în gât

când le văd așa ciolănoase și pline de bube.

Două lumi atât de diferite

despărțite de intrarea în templu.

Oare așa este și la Dumnezeu acasă?

La fel se desparte și El de noi toți

lăsându-ne în bezna minților noastre mici și putrede

care nu se mai satură de mizerie?

Nu prea îmi place Dumnezeul ăsta, recunosc.

Dar nu renunț la El și schimb direcția.

Și-atunci India mi se arată cu o altă față

și în rădăcinile ei regăsesc ceva dintr-o altă viață,

din altă dimensiune a spiritului

ce a știut să umple fizicul cu sens.

Și rătăcesc pe urmele ei străvechi,

prin temple de sute de ani,

prin locuri unde oamenii

știu să-ți zâmbească fără să te judece,

prin grădini rupte din Rai,

printre copaci seculari

care dăinuiesc peste un sol arid

doar ca să-l învețe ce înseamnă umbra

și să-l răsfețe cu un pic de răcoare

ținând piept dârz razelor de soare.

În partea aceasta de India simt

culorile coborâte din stele

freamătul vieții în mărgele

starea de acum ce se joacă-n sprâncene

ca un Hristos dinainte de vreme.

Și aici aș trăi o altă viață.

Din joacă

De nins,

de vis,

de stări de rece,

sufletul vesel iar petrece.

Și caută să scoată afară

mătăsuri și culori de vară.

De frig

de ger,

de înghețat,

parcă și părul s-a schimbat.

Și vrea să știe cum arată

cu o culoare așa… mai plată.

De stat,

de dor,

de versuri dragi,

m-am apucat să pictez fragi,

ce nu rimează întotdeauna

ci se agață ca și luna

de suflete și inimi mari,

de vis,

de ger,

de dor,

de flori.

Sens

În liniște adoarme starea

de alergare după mituri

și-n vocea ei se schimbă zarea

plutind adânc în ochi de vulturi.

Cu lăcomie ai vrea să auzi

ceea ce omul nu ascultă

dar vulturii au ochii surzi

ce doar planează ca o plută.

În liniște nu ești cum crezi.

Ești și atât. Și te cufunzi.

Când nu mai vrei începi să vezi

cum tu nu ești când te afunzi,

în sunetul tăcerii sfinte

din care ies la suprafață

sunete simple și cuvinte

ce n-au nici voce și nici față.

Și din tăcerea abisală

alunecă cuvântul nou

și se așază pe o coală

dând voce chiar lui Dumnezeu.

N-aveam deloc cuvinte astăzi

însă simțeam cum mă cufund

într-o adâncă ploaie mută

ce se transformă în cuvânt.

Și din cuvânt se naște versul

ce-alunecă ușor ca ceața

și ziua mea își reia mersul

când din tăcere curge viața.

Dincolo de stele

Ieri am scuturat cerul de stele

să pot privi dincolo de ele.

Și mare mi-a fost uimirea

când am găsit Nemurirea.

E dulce și plină de vrajă,

iar lângă ea stă de strajă

Nimicul înalt ca un brad

și îmbrăcat tot în alb.

M-am apropiat să-i vorbesc

Nimicului cel nelumesc

și m-a privit cu blândețe

dezvăluind mii de fețe

din lumea ce pare reală,

jucând pe o scenă goală,

fără să știe că teatrul

este Nimicul și Spațiul

ce străjuiesc Nemurirea

în care domnește iubirea.

Îmbrățișări de pandemie

Ziua în care a murit îmbrățișarea

s-a născut furia, depresia, uitarea,

s-a dislocat o parte a iubirii

și-a devenit infirma omenirii.

Ziua în care am uitat să strângem

cu brațele amândouă ca-ntr-un fulger

un om, un suflet drag, sau un copil

ne-a arătat atunci că ne grăbim

să ne urâm din priviri și din vorbe

și pas cu pas să înțelegem că murim.

E straniu să te uiți cum lumea trece

prin valul zilelor de sevă goale,

cu frica morții care ne petrece

mai goi fără o caldă îmbrățișare.

Astăzi m-am bucurat atât de tare

să văd că omul a-nvățat din alte timpuri

și dintr-un scroll și-o zilnică postare

să aflu că sărbătorim ”o îmbrățișare”.

Și pentru că-mi lipsește ca și ție

de-un an de când vorbim de pandemie,

te-mbrățișez cu drag oricine ai fi

din versuri și iubiri din zori de zi.

Metamorfoză

E roșu înghețat

și totuși pare-nfocat.

Petală cu petală

refuză sub ger să moară.

Zâmbește parcă

atunci când norii se-apleacă

și crește-n culoare

invocând un nou soare.

Nu-i simt parfumul

s-a-mprăștiat ca și fumul.

Și nici savoarea

ce s-a unit cu marea.

Încerc să-l prind

sub lupa de argint,

să-l fac al meu

ca pe un nou trofeu

Mă-ndrăgostesc

și pe loc înfloresc,

sunt trandafir

cu inimă de safir.

Camino de București

În fiecare pas

stă puterea ascunsă

a fiecărui glas

mort sub o frunză.

Și ca printr-o minune

se naște un sens

când soarele apune

și corpul este-n mers.

Există acea vrajă

pe care doar tu

o simți ca o bază

ce nu-ți spune nu

când vrei să te-avânți

să mergi mai departe

să calci și să uiți

cum mintea desparte

oameni rătăcind

prin visuri ce mor,

țeluri apunând

când sufletu-i gol.

E curată magie

să mergi fără gând,

să zbori prin vecie

călcând pe pământ.

În fiecare pas

crește iubirea

unicului glas

ce-anunță trezirea.

Alb-negru

În alb curg pene de înger,

în negru s-a pitit luna,

în nori plutește un fulger

și lasă să cadă bruma.

E frig de-mi îngheață și gândul!

Mai bine! El chiar nu-mi lipsește!

Și simt cu bizar tot pământul

sub frunze se zgribulește.

Doar zâmbetul naște o stare

de bine ce mă încălzește

și îngeri coboară din zare

iar focul din inimă crește.

Din alb se-ntrupează doi îngeri,

din negru se-arată și luna,

din stele cad oamenii sinceri,

când albul și negrul sunt una.

Fecioarele devin vocale

Fecioarele devin vocale

Și vocea lor mușcă timpanul!

După o viață de răbdare

au început să-și strige amarul.

Nu pentru că nu le mai placi

sau pentru c-ai greșit cumva,

ci pentru că-s pline de draci

pitiți prin umbrele de stea.

Fecioarele în general

sunt dulci și pline de candoare,

îți iartă multe și contrar

îți dăruiesc multă răbdare.

O au cu tine, dar absurd

nu știu s-o aibă și cu ele

și-atunci când sacul e la fund

încep furtunile de perle.

Iar pe final de an ciudat,

se pot trezi ca dintr-un somn,

să-și facă-n suflete curat

și se transformă în claxon.

Tu fii deștept și doar respiră

așteaptă să se lămurescă

și fii prezent ca o sefiră

vibrând în sunetul ”Acasă”.