My Inner Peace

Din tot ce este și din Nimic

Din pacea sufletului meu

a răsărit un gând de flori,

ce poartă zilele-n petale

și îngerii-i pictează-n nori.

Din steaua ce de zor lucește

deasupra capului meu mic,

noapte de noapte înflorește

un lotus mov din praf de-argint.

Din aripile ce se-nalță

mai sus de lumea asta mare,

s-au scuturat fulgii de rouă

din care mi-am făcut cărare

spre gândurile din petale,

spre lotusul din praf de-argint,

spre aripile ce se-nalță

plutind în zori prin infinit.

Între realități

Sărută-mă în marea de vise

din care ai uitat să te-ntorci

și joacă-te-n pletele vremii

când norii deschid mii de poți.

Nu sta să te-ntrebi unde-i iarba

pe care am plutit către tine,

căci pașii mei sunt mii de fluturi

ce zboară-n culori cristaline.

Ascultă doar vocea din soare

ce curge de aur plină

și fă un pas mai departe

dansându-mă-n stropi de lumină.

Va bate iar ceasul trezirii

din lumea de fețe înalte,

când sunetul nemuririi

va vagabonda prin palate.

Și ne vom trezi doi străini,

cu urme de plete de vreme

și vom trăi ca doi crini

în curți separate de lemne,

cu garduri înalte de gânduri,

cu primăveri reci și geroase,

în care doar urme de scânduri

se vor arăta colțuroase.

Și din parfumul de crini

ne vom aduce aminte

cum viața ne face străini

țesându-ne-n vise morminte.

Și-atunci din lumina de aur

a soarelui ce stă ascuns

în somnul unui centaur 

vor răsări flori de vis,

ce ne vor cere din ceruri

săruturi în marea de vise

și joaca din plete de vremuri

prin palate cu porți deschise.

Oare de ce plâng norii astăzi?

Oare de ce plâng norii astăzi?

Plâng zgomotos

parcă vor să ne spele

de gânduri și frici

de panici, de rele,

plâng norii astăzi

cu picături grele.

Și glasul lor abătut

e ritmul scrisului mut,

care tastează în ploaie

trăiri care curg șiroaie.

Oare de ce plâng nori astăzi?

Și soarele oare de ce s-a ascuns?

A plecat din această poveste

și stă și privește de sus.

E un spectacol afară

și oamenii sunt mult mai triști

au uitat că-i primăvară

și rătăcesc între gânduri închiși.

Oare de ce plâng norii astăzi?

I-am supărat cu ceva?

Sau poate plâng să ne-arate

că dintr-un plâns și o stea

răsare un curcubeu

expresia unui alt Eu

care știe că plânsul

aduce cu sine răspunsul

ciclului universal

și-al vieții trăite dual.

Amintiri din India

Calc cu pași trecuți pe o cărare îngustă

ce duce negreșit spre praful greu

de străzi amestecate

de mirosuri ciudate

pentru mintea mea zvăpăiată

care se chircește deodată.

Oamenii mișună ca niște furnici pierdute

al căror zor doar ei îl înțeleg.

Mă sufoc de căldură și miros de putred

și mă umplu de binecuvântare

în magia templelor în care se joacă

arome sfinte rupte din cer.

Aici aș trăi o viață!

Ruptă de haosul și mizeria de dincolo de ușă

de animale care-mi zoresc lacrimile să se rostogolească în gât

când le văd așa ciolănoase și pline de bube.

Două lumi atât de diferite

despărțite de intrarea în templu.

Oare așa este și la Dumnezeu acasă?

La fel se desparte și El de noi toți

lăsându-ne în bezna minților noastre mici și putrede

care nu se mai satură de mizerie?

Nu prea îmi place Dumnezeul ăsta, recunosc.

Dar nu renunț la El și schimb direcția.

Și-atunci India mi se arată cu o altă față

și în rădăcinile ei regăsesc ceva dintr-o altă viață,

din altă dimensiune a spiritului

ce a știut să umple fizicul cu sens.

Și rătăcesc pe urmele ei străvechi,

prin temple de sute de ani,

prin locuri unde oamenii

știu să-ți zâmbească fără să te judece,

prin grădini rupte din Rai,

printre copaci seculari

care dăinuiesc peste un sol arid

doar ca să-l învețe ce înseamnă umbra

și să-l răsfețe cu un pic de răcoare

ținând piept dârz razelor de soare.

În partea aceasta de India simt

culorile coborâte din stele

freamătul vieții în mărgele

starea de acum ce se joacă-n sprâncene

ca un Hristos dinainte de vreme.

Și aici aș trăi o altă viață.

Stardust

I’m going to leave my heart in a bottle

of dreams and magic stardust

just for the time my mind is in a battle

with itself and tries to adjust.

And then I’m going to take it out

and put it right back in my chest

chasing away any trace of doubt

removed from my mind’s list of guests.

And all the stardust shining inside

I’m going to use it in spells

enchanting my mind to become bright

and work with my heart and my cells.

Cause in the end we are just dust

coming down from the space

and only the mind makes such a fuss

trying to build us a base.

Din joacă

De nins,

de vis,

de stări de rece,

sufletul vesel iar petrece.

Și caută să scoată afară

mătăsuri și culori de vară.

De frig

de ger,

de înghețat,

parcă și părul s-a schimbat.

Și vrea să știe cum arată

cu o culoare așa… mai plată.

De stat,

de dor,

de versuri dragi,

m-am apucat să pictez fragi,

ce nu rimează întotdeauna

ci se agață ca și luna

de suflete și inimi mari,

de vis,

de ger,

de dor,

de flori.

Sens

În liniște adoarme starea

de alergare după mituri

și-n vocea ei se schimbă zarea

plutind adânc în ochi de vulturi.

Cu lăcomie ai vrea să auzi

ceea ce omul nu ascultă

dar vulturii au ochii surzi

ce doar planează ca o plută.

În liniște nu ești cum crezi.

Ești și atât. Și te cufunzi.

Când nu mai vrei începi să vezi

cum tu nu ești când te afunzi,

în sunetul tăcerii sfinte

din care ies la suprafață

sunete simple și cuvinte

ce n-au nici voce și nici față.

Și din tăcerea abisală

alunecă cuvântul nou

și se așază pe o coală

dând voce chiar lui Dumnezeu.

N-aveam deloc cuvinte astăzi

însă simțeam cum mă cufund

într-o adâncă ploaie mută

ce se transformă în cuvânt.

Și din cuvânt se naște versul

ce-alunecă ușor ca ceața

și ziua mea își reia mersul

când din tăcere curge viața.

Dincolo de stele

Ieri am scuturat cerul de stele

să pot privi dincolo de ele.

Și mare mi-a fost uimirea

când am găsit Nemurirea.

E dulce și plină de vrajă,

iar lângă ea stă de strajă

Nimicul înalt ca un brad

și îmbrăcat tot în alb.

M-am apropiat să-i vorbesc

Nimicului cel nelumesc

și m-a privit cu blândețe

dezvăluind mii de fețe

din lumea ce pare reală,

jucând pe o scenă goală,

fără să știe că teatrul

este Nimicul și Spațiul

ce străjuiesc Nemurirea

în care domnește iubirea.

Îmbrățișări de pandemie

Ziua în care a murit îmbrățișarea

s-a născut furia, depresia, uitarea,

s-a dislocat o parte a iubirii

și-a devenit infirma omenirii.

Ziua în care am uitat să strângem

cu brațele amândouă ca-ntr-un fulger

un om, un suflet drag, sau un copil

ne-a arătat atunci că ne grăbim

să ne urâm din priviri și din vorbe

și pas cu pas să înțelegem că murim.

E straniu să te uiți cum lumea trece

prin valul zilelor de sevă goale,

cu frica morții care ne petrece

mai goi fără o caldă îmbrățișare.

Astăzi m-am bucurat atât de tare

să văd că omul a-nvățat din alte timpuri

și dintr-un scroll și-o zilnică postare

să aflu că sărbătorim ”o îmbrățișare”.

Și pentru că-mi lipsește ca și ție

de-un an de când vorbim de pandemie,

te-mbrățișez cu drag oricine ai fi

din versuri și iubiri din zori de zi.

Above the growing shadows

Life is the sum of cloudy days
forgoten under the sun rays,
it’s that eternal voice of heart
pumping endlessly my blood,
it’s the smile of happy times
cancelling my shitty rhymes,
it’s the journey to oneself
alongside a hidden elf.

Still… Life it is full of doubts
grown by a mind that seldom shouts,
it’s full of troubles and dispair,
coming worries, and lack of air,
it’s furry against self and others
nurturing dark and growing shadows.

Yet… Life is bright when light arises
growing inside odd Paradises
it’s our job to stay connected
and live it full and resurrected.