My Inner Peace

Amintiri din India

Calc cu pași trecuți pe o cărare îngustă

ce duce negreșit spre praful greu

de străzi amestecate

de mirosuri ciudate

pentru mintea mea zvăpăiată

care se chircește deodată.

Oamenii mișună ca niște furnici pierdute

al căror zor doar ei îl înțeleg.

Mă sufoc de căldură și miros de putred

și mă umplu de binecuvântare

în magia templelor în care se joacă

arome sfinte rupte din cer.

Aici aș trăi o viață!

Ruptă de haosul și mizeria de dincolo de ușă

de animale care-mi zoresc lacrimile să se rostogolească în gât

când le văd așa ciolănoase și pline de bube.

Două lumi atât de diferite

despărțite de intrarea în templu.

Oare așa este și la Dumnezeu acasă?

La fel se desparte și El de noi toți

lăsându-ne în bezna minților noastre mici și putrede

care nu se mai satură de mizerie?

Nu prea îmi place Dumnezeul ăsta, recunosc.

Dar nu renunț la El și schimb direcția.

Și-atunci India mi se arată cu o altă față

și în rădăcinile ei regăsesc ceva dintr-o altă viață,

din altă dimensiune a spiritului

ce a știut să umple fizicul cu sens.

Și rătăcesc pe urmele ei străvechi,

prin temple de sute de ani,

prin locuri unde oamenii

știu să-ți zâmbească fără să te judece,

prin grădini rupte din Rai,

printre copaci seculari

care dăinuiesc peste un sol arid

doar ca să-l învețe ce înseamnă umbra

și să-l răsfețe cu un pic de răcoare

ținând piept dârz razelor de soare.

În partea aceasta de India simt

culorile coborâte din stele

freamătul vieții în mărgele

starea de acum ce se joacă-n sprâncene

ca un Hristos dinainte de vreme.

Și aici aș trăi o altă viață.