Amintiri din India
Calc cu pași trecuți pe o cărare îngustă
ce duce negreșit spre praful greu
de străzi amestecate
de mirosuri ciudate
pentru mintea mea zvăpăiată
care se chircește deodată.
Oamenii mișună ca niște furnici pierdute
al căror zor doar ei îl înțeleg.
Mă sufoc de căldură și miros de putred
și mă umplu de binecuvântare
în magia templelor în care se joacă
arome sfinte rupte din cer.
Aici aș trăi o viață!
Ruptă de haosul și mizeria de dincolo de ușă
de animale care-mi zoresc lacrimile să se rostogolească în gât
când le văd așa ciolănoase și pline de bube.
Două lumi atât de diferite
despărțite de intrarea în templu.
Oare așa este și la Dumnezeu acasă?
La fel se desparte și El de noi toți
lăsându-ne în bezna minților noastre mici și putrede
care nu se mai satură de mizerie?
Nu prea îmi place Dumnezeul ăsta, recunosc.
Dar nu renunț la El și schimb direcția.
Și-atunci India mi se arată cu o altă față
și în rădăcinile ei regăsesc ceva dintr-o altă viață,
din altă dimensiune a spiritului
ce a știut să umple fizicul cu sens.
Și rătăcesc pe urmele ei străvechi,
prin temple de sute de ani,
prin locuri unde oamenii
știu să-ți zâmbească fără să te judece,
prin grădini rupte din Rai,
printre copaci seculari
care dăinuiesc peste un sol arid
doar ca să-l învețe ce înseamnă umbra
și să-l răsfețe cu un pic de răcoare
ținând piept dârz razelor de soare.
În partea aceasta de India simt
culorile coborâte din stele
freamătul vieții în mărgele
starea de acum ce se joacă-n sprâncene
ca un Hristos dinainte de vreme.
Și aici aș trăi o altă viață.